Bulgaria – Pirin

Data: 21-29 iulie 2012

Traseu

Ziua 1: Bucuresti – Bansko – cabana Banderitsa

Ziua 2: cabana Banderitsa – refugiul Tevno Iezero

Ziua 3: refugiul Tevno Iezero – cabana Demyanista

Ziua 4: cabana Demyanitsa – cabana Vihren

Ziua 5: cabana Vihren – vf. Vihren – creasta Koncheto – cabana Yavarov

Ziua 6: cabana Yavarov – Bansko – Sozopol

Ziua 7: Sozopol

Ziua 8: Sozopol

Ziua 9: Sozopol – Varna – capul Kaliakra – Vama Veche – Bucuresti

Participanti: Ratatu, Shogo, Nana, Flavia, Pong, Bat, Ping,Bobo, Mamaie, Luce, Yoy, Pupacila, Shrek. Invitati: nea Ionel, domnul Puiu, domnul Iulian, Gab, Ciocapic, Blonda.

Jurnal de Ratatu

Dupa lungi pregatiri organizatorice a venit dimineata zilei de 21 iulie. Ne-am intalnit ca si anul trecut langa liceul Gheorghe Sincai, de data asta la ora 4. Am urmat calea Giurgiului si apoi fara probleme prin tara vecina am parcurs drumul pana la Bansko. Oras frumos, care parca ne-a convins sa il vizitam la iarna, atunci cand straluceste cel mai mult datorita partiilor de schi.

Socoteala de acasa nu s-a potrivit perfect cu cea din targul Bansko, asa ca autobuzul care trebuia sa plece la ora 5 din fata unui anume hotel, era stiut doar de noi…ceilalti nu stiau de asa ceva – sau cel putin nu intelegeau ce ii intrebam. Asa ca am fost nevoiti sa chemam doua taxiuri – loganuri romanesti, cu vreo 250 de mii de km si cu soferi simpatici care vorbeau si ceva romana – de fapt doar unul, care repeta intruna “Hai Dinamo!” – si cam atat. Restul conversatiei: ei povesteau in bulgara si noi le explicam in romana ca nu intelegem. Asta pana la cabana Banderitsa unde ne-au transportat. Ne-au dat chiar si carti de vizita, in caz ca avem nevoie de taxi sa ii sunam – si sa le spunem probabil: romanskaia, taxi, Banderitsa, Hai Dinamo!

Ajunsi aici am intampinat o noua mica problema. Cabanierul nu cunostea engleza, ci doar bulgara si…spaniola. Noroc cu vechiul prieten, dar nou venitul turist in grupul nostru, Ciocapic, care vorbea ca in telenovele la care ma uitam cand eram mic. Adica ca la spanioli acasa. Am ajuns cu cabanierul la concluzia ca noi suntem cei care rezervarsera pe numele Bucuresti (!?), si nu Dragos Marasescu, asa ca am primit camerele noastre.

A urmat o masa cu mancare de acasa si de la cabana. A fost prima masa de cabana, din lungul sir care urma, unde in meniu aveam salate din belsug – indiferent de altitudine si de conditiile in care se ajungea la cabana respectiva. Masa, vorbaraie si intr-un final somn, pentru ca a doua zi urma un traseu de 9 ore.

A doua zi am avut o noua surpriza la micul dejun, care urma sa devina obisnuinta in restul cabanelor: prajeau scovergi (dupa cum unii le stim) sau gogosi fara zahar – adica coca de paine, prajita. Nu am inteles din prima ca se numesc mechitzo (cred…) asa ca Flavia le-a botezat cu “comida favorida” – ca sa inteleaga si cabanierul – apoi ne-am indopat cu comida favorida.

Traseul…pai traseul din prima zi a fost cel mai lung, asa cum planificasem, dar mai lung decat planificasem. Trebuia sa facem 9 ore pana la cabana Begovitsa, dar am facut 9 pana la refugiul Tevno Iezero (pe la ~ 2600m), dintre care ultimele 3 pe ploaie. Aici refugiul insemna o mini cabanuta din piatra, cu etaj, cu cabanier si bucatar. Dar cu locuri putine si mese si mai putine, unde trebuia sa te descalti in hol – care era plin de bocancii, papucii si sandalele celor dinauntru. Ceea ce incerc sa spun, este ca era foarte putin loc inauntru si destul de complicat de intrat din cauza politicii cu descaltatul. Asa ca am mancat pe afara – noroc ca statuse ploaia. Pana la cabana mai aveam cel putin inca 4 ore. Din cauza celor 9 ore din spate, a ploii recente, a traseului de a doua zi care trecea din nou pe la acest refugiu am decis sa folosim o varianta de cazare noua pentru noi. In corturile refugiului. Erau niste corturi asemanatoare cu cele de armata, din acelasi tip de folie, gaurite de vreme insa, dar cu saltele si paturi in dotare. Desi la inceput au existat voci care deplangeau un clantanit de dinti in noaptea urmatoare, totul a fost placut. Atmosfera calduroasa – si sub paturi si in cort. Am zis calduroasa, nu fierbinte!

A treia zi, urma un traseu scurt – datorita modificarii din ziua precedenta. Asa ca ne-am trezit de voie, am facut baie la rau, am mancat mechitzo (da, aveau si aici la refugiu) si am urmat poteca pana la cabana Demyanitsa. Aici am remarcat ca nu am vauzem deloc niciun ambalaj de hartie, pet, punga sau orice altceva pe care noi il numim gunoi. Am ramas cu impresia asta pana la final. Drumul a fost usor si am admirat din plin peisajul masivului – asamanator cu Retezatul nostru: roci asemanatoare si foarte multe lacuri.

Ajunsi la cabana, am fost cazati in casute, cu paturi care se lasau in jos precum un hamac cand te suiai in ele, devenite deja specifice locurile pe unde dormeam. Aveau in schimb dusuri calde, asa ca am profitat din plin. Am si dormit la pranz apoi seara am jucat Saboteur printre cani de ceai si farfurii cu “perjeni kartofki” – adica cartofi prajiti. Unul dintre putinele cuvinte pe care le-am invatat si repetat obsesiv toata saptamana.

A patra zi am plecat spre cabana Vihren, aflata la poalele varfului cu acelasi nume si pe unde trecusem deja in ziua 2, in drumul nostru spre refugiu. De data aceasta ne-am cazat in ea. Aici mai multa civilizatie, o sosea asfaltata care venea pana in buza cabanei, o atmosfera de Balea Lac, dar fara ghiolbani si masini scumpe. O cabana cu sosea pe la 2000 si ceva de metri. Cu chiosc de fresh de portocale si alte fructe, cu izvor ce curgea intr-o copaie cu banuti in ea si pe care scria clar: do not wash feet and dishes, da Pong? Bucataria si sala de mese, dichisite, mancare din belsug – asa cum ne obisnuisem deja pe la toate cabanele. Camerele nou renovate si fara miros de picioare atunci cand am intrat in ele.

Am mancat, am facut baie la rau si ne-am culcat, pentru ca a in urmatoarea zi urma varful.

Ziua cinci. Trezire de dimineata si in sus spre varf. De cu doua zile in urma incepuse sa se aude scartait de genunghi pe la diferite picioare. Primul care a preferat sa si-i menajeze a fost Ciocapic, care a dat cu greu varful pe o noapte de cazare in Bansko cu piscina si masaj de o ora. Ceilalti am continuat spre varf. Numai la deal pana acolo. Ajunsi sus, poze cu steagul si cu stalpul in toate pozitiile si combinatiile. In continuarea traseului o coborare abrupta, o sa (unde s-au mai retras la vale 4 genunchi) si apoi creasta Koncheto, o chestie foarte ascutita cu lanturi pe ea. Apare si in filmuletul de pe site. Foarte spectaculoasa si very very extreme asa cum ne-a spus o bulgaroaica pe drum, inainte sa ajungem la ea. Finalul traseului a fost cabana Yavorov, dupa vreo 8 ore de mers.

Aici o alta cabana curata, linistita, maricica, cu dusuri si baie interioara. Receptioner vorbitor exclusiv de limba bulgara, care mai intelegea unele desene pe hartie – atat cat ma pricepeam si eu.

Seara linistita cu discutii intre noi si cu doi turisti nemti, veniti cu planuri “normale” de a-si cumpara o motocicleta veche nemteasca din Bulgaria si cu care sa se intoarca acasa. Aveau la ei in spate pe langa corturi si niste piese de schimb pentru acel tip de motocicleta si un manual despre cum sa repari un motor. In rest absolut normali si amuzanti, plin de povesti si glume. Si la final si de bere.

Joi, ziua 6. Trezire de dimineata, o ora si jumate pana la sosea, unde Ciocapic vine cu masina ca sa ia soferii. Mergem toti 4 soferi in Bansko si revenim cu masinile ca sa luam restul echipei. Revenim in Bansko, liber la suveniruri vreo 30 de minute. Shrek si Pupacila termina primii si ne asteapta nerabdatori la masini.

Plecam apoi cu motoarele turate pana la Sozopol, unde ajungem pe seara dupa multe ore de condus si cateva mici cascadorii rutiere.

Cautam ceva timp hotelul, aflat pe un deal fara sosea inca. Dar odata intrati in curte, avem premiul pentru aventura de pe munte. O piscina mare cu apa calduta de culoarea cerului, luminata in noapte si inconjurata de sezolnguri. Desi era aproape ora 23, facem repede un dus ne lasam sa plutim unul cate unul, cu ochii la luna de pe cer si gandul la cum stateam cu 3 zile in urma in corturile militare de la 2600 de metri sub vantul care trecea prin gaurile cortului.

Urmeaza doua zile de plaja, baie in mare si in piscina, dupa preferinte, volei, mancare in stil bulgaresc, adica multa, somn de dupa amiaza, seara plimbare prin orasul vechi – trebuie vizitat si fotografiat.

Ultima dimineata bulgareasca ne gaseste cu bagajele facute, sus in masini si fuga pe drumul paralel cu litorarul Marii Negre. Trecem pe rand prin Varna, apoi vizitam ferma de midii de la Kaliakra. Mancam si apoi facem o vizita si la Cap Kaliakra. Poze, plimbare rapida prin soare si din nou pe 4 roti. Urmatoarea oprire in Vama Veche, din nou pe teritoriu romanesc dupa 9 zile. Aici o mica oprire. Clatite si/sau stampile, dupa preferinte.

De aici, clasicul drum Vama-Veche – Bucuresti si somn.

Odihna ca vin Apusenii peste noi.

Povestea lui Ping

In prima zi ne-am trezit dis de dimineata, intalnirea a fost la 4 (parca) in fata liceului Sincai, de unde am plecat spre Bansko. Ne-am mai oprit din loc in loc, am ajuns pe la 4 si jumatate in Bansko, ne-am echipat, am gasit locuri de “cazare” pentru masini si ne-am indreptat catre Banderitsa. Dupa ce am ajuns toti acolo, ne-am cazat, am mancat faimoasa salata bulgareasca, acolo cu numele de Shopska (daca nu ma insel) si o berica, dupa care ne-am pregatit pentru ziua urmatoare.
Duminica am plecat de dimineata spre Begovitsa. Am fost surprinsi sa vedem cat de mult seamana Pirinul cu Retezatul: lacuri, stanci, jnepeni :). Am facut ceva popasuri pe langa niste lacusoare, am ajuns intr-o sa care avea cam aceeasi altitudine cu Vf. Moldoveanu si am atins primul varf mai inaltut, 2646 m. La coborare ne-a prins o ploicica fina la inceput, cu ceva gheata, care a reusit sa ne ude bocancii. Dupa ce s-a cam terminat ploaia am ajuns la Lacul Tevno unde ne-am si cazat. Ne-au oferit niste corturi militaresti, cu paturi, perne. Am mancat o supa de pui foarte foarte buna de la refugiu si ne-am dus la culcare dupa o masa. Noaptea a batut vantul, se auzea super urat un celofan care era pus deasupra cortului, a fost racorica spre dimineata, dar am supravietuit. 😀
Luni dimineata majoritatea oamenilor au papat un fel de scovergi cu /fara branza de la refugiu, ne-am mai infruptat cu niste friganele si am plecat spre cabana urmatoare, Demyanitsa. Traseul a fost scurt, cred ca am facut cam 4-5 ore, am mancat ceva, dupa masa cred ca am dormit aproape toti putin, iar spre seara am mancat niste “perjeni kartofki”, cartofi prajiti, foarte prajiti de fapt si s-a jucat cu mult pathos Saboteur.
Marti am plecat spre Vihren (pe langa care trecusem duminica). Traseul nu a fost foarte dificil, mai mult coborare, lacuri frumoase, totul verde, am trecut pe langa niste vaci  si am ajuns la cabana in jurul pranzului 2-3. Am vrut ca traseele sa le facem dimineata ca sa nu ne mai prinda ploaia pe drum.Acolo camerele aratau super bine, cea mai frumoasa cabana dintre toate si cel mai variat meniu. Asta pentru ca la celelalte cabane meniu era format din salata noastra bulgareasca, salata de varza, supa de linte, de fasole, rareori de pui si friganele. Unii si-au luat snitel de porc, ceea ce a fus la o mare dezbatere: este porc sau soia? Majoritatea celor de acolo au zis ca acel porc era soia, desi tanti de la cabana zisese clar si in repetate randuri “porc”.
Miercuri ne-am trezit devreme si am plecat pe la 7 si jumatate, dat fiind ca urma o zi lunga: varful si creasta Koncheto.S-a mers foarte bine, am facut 3 ore si un sfert pana pe varf, am prins vreme buna, nici prea cald nici prea frig. Ultima portiune de urcare, in poze se vede foarte alba, a fost de aproximativ 1000 m altitudine. Pe varf, 2914 m, a fost foarte dragut, am facut poze, unii au mai rontait cate ceva, faimoasa poza cu steagul. La coborare a fost atat de abrupt incat nu puteai sa te folosesti de bete. Dupa ce s-a terminat portiunea respectiva si am ajuns intr-o sa ne-am despartit de Flavia si de Shogo pentru ca pe el il dureau foarte tare genunchii din cate am inteles.
Am pornit entuziasmati spre creasta despre care auzisem atatea, cu care vazusem atatea filmulete. Am ocolit un varf, iar cararea era facuta cumva pe stanca incat nu prea aveai loc drept unde sa pasesti si mergeam mai mult in patru labe, inclinati spre munte. Ar fi trebuit sa fie o coarda metalica, insa lipsea, se vedeau numai stalpii ce sustinusera candva coarda. La un moment dat cararea pe care mergeam noi a ajuns in creasta. A fost absolut genial, spectaculos, cea mai frumoasa chestie. In stanga crestei, zona din care vedeam noi era in ceata, nu se vedea valea, iar pe dreapta crestei era soare, cerul albastru, se vedea in vale zapada, puteam sa vedem orasele Bansko si Razlog (cel unde trebuia sa ajungem in ziua urmatoare). Nana ne-a atras atentia ca pe unde am trecut era o floare de colt (prima pe care am vazut-o vreodata “vie”). Dupa creasta a inceput coborarea, cativa dintre baieti s-au dus la un refugiu sa faca un cache. Pe ultima portiune se vedea deja cabana, ar fi trebuit sa facem inca 2 ore, dar a trecut mult mai repede timpul. Ajunsi la cabana, am fost toti infometati, ne-am inteles mai mult prin semne si aratat cu degetul cu cabanierul pentru ca el nu stia deloc deloc engleza. Cabana era foarte draguta.
Joi dimineata am pornit spre Razlog, am merg vreo ora si jumatate pana la sosea, unde ne-a asteptat Ciocapic care nu urcase pe varf, am fost am luat masinile si am pornit voiosi spre mare. Pe drum am oprit la un fel de restaurant, BeHappy, ne-am infruptat cu mancare “adevarata” dupa zilele de munte unde meniul fusese nu foarte variat, cum am spus mai sus. 😀
Am ajuns seara pe la 9 in Sozopol, statiunea parea sa fie foarte aglomerata si oameni traversau peste tot, taxiurile o luau in toate directiile. Pana la urma am ajuns la cazare unde totul arata genial, piscina a fost super, se vedea chiar si o bucata din mare :D. Dupa ce ne-am dus bagajele, am mers toti in piscina, ne-am scaldat.
Vineri si sambata au fost zile de relaxare, plaja, mancare, piscina, plimbare, piscina.
Duminica am plecat de dimineata din Sozopol, ne-au oprit la o ferma de scoici undeva pe langa Balcik, am mancat chestii super bune, am vazut capul Kaliakra, apa incredibil de albastra, dupa care am plecat spre Vama Veche unde s-a votat si s-au mancat clatite. Dupa magnificele clatite a urmat drumul spre casa, autostrada, drum deviat, autostrada Bucuresti.
Acum asteptam pozele celor care chiar au facut 😀

Ping >:D<