Postavaru

Data: 18 noiembrie 2012

Traseu: Timisu de Jos – Piatra Crinului – Drumul Serpilor – Vf. Postavaru – Cabana Postavaru – Valea Lamba Mare – Timisu de Jos

Participanti: Shogo, Ratatu, Soare, Nana, Pong, Hippie, Ioi, Troia, Pupacila. Invitati speciali: Ghe (Andrei).

Jurnal de Troia

Totul a început duminică dimineaţă, urma o mini tură pe Vf. Postăvaru.  Participanţii : Nana, Shogo, Soare, Ioi, Pupăcilă, Ratatu, Ghe,Pong, Hippie şi Troia s-au întâlnit la Obor.  Oraşul, nu foarte prietenos de felul său ne-a întâmpinat întunecat ( încă era noapte afară ) , dar ne-a şi speriat un pic din cauza faptului că era ceaţă, de frig nu mai vorbim !
Buun, 6 dimineaţa, punem bagajele în portbagaje şi o pornim la drum. Două maşini singure pe autostradă, beznă cât cuprinde şi ceaţă peste tot.  Arăta asemănător cu scenariul unui film de groază, însă noi aveam întăriri !  După aproximativ o oră ajungem în Ploieşti de unde o luăm pe Hippie care ne pregătise  tuturor  ‘shaormiţe’ , ţinând cont de preferinţele culinare ale fiecăruia ( ţin să precizez că au fost foarte bune, mai bune decât cele din comerţ ). După un mic popas la benzinăria de acolo deja se luminase, ceaţa dispăruse în mare parte şi noi, plini de optimism am pornit la drum . Până am ajuns în Timişul de Jos deja se ridicase un soare maree şi frumos care prevestea o zi călduroasă. Însă treaba nu a fost atât de minunată ,când am coborât din maşină, ne-a izbit imediat un vânt rece şi o tonă de frig.  Ne-am echipat corespunzător vremii şi am pornit. La început poteca nu a fost spectaculoasă, covorul moale ce încălzea pământul ne făcea să alunecăm din când în când. Treptat, cu cât urcam mai mult descopeream diverse ‘măsuţe’ şi  băncuţe’ improvizate de către natură.  În timp de Pupăcilă se ocupa de fotografii ceilalţi urcau discutând pe diverse teme. După aproximativ două ore de urcat am făcut o micuţă pauză de masă, am îngheţat puţin încălziţi fiind de pe drum. Pupăcilă s-a dus înainte să fotografieze natura, după ce am terminat am prins-o şi noi din urmă.  Ajunşi la aproximativ  1 400m altitudine am putut observa o mare de nori ce forma o cascadă mai la vest, peste oraşul din poale. La un moment dat am văzut gheare de urs pe trunchiul unui copac, le-am privit şi am mers mai departe. Vremea era din ce în ce mai frumoasă, când am ajuns pe vârf am consultat tăbliţele pentru o mai bună informare faţă de munţii care ne priveau din împrejurimi. În faţă aveam Braşovul, în dreapta Piatra mare şi în stânga zăream îndepărtată Piatra Craiului. Eram în conflict cu maţele aşa că am hotărât să mergem repejor către cabană pentru a mânca masa de prânz. Am mers aproximativ jumătate de oră de pe vârf până la cabană, peste tot oameni care urcaseră cu telecabina. Am coborât pe pârtia Lupului, fiind una dintre cele mai grele din ţară, marcată cu negru. Pe alocuri am găsit şi flori de gheaţă de la ninsoarea din zilele trecute.  Ajunşi la cabană am stat afară, soarele ne-a mângâiat cu razele sale în timp ce fiecare a mâncat ce a vrut. Pong i-a convins pe toţi să încerce cartofii. În cabană aveau şi câteva feluri de prăjituri care arătau foarte bine, dar gustul nu era la fel de bun ca aspectul.  Stăm ce stăm şi ne dăm seama că în ciuda zilei călduroase este totuşi iarnă şi se va înnopta destul de repede. Hotărâm să plecăm, odată ce am făcut pace cu stomacul în grevă . Traseul către locul unde am lăsat maşinile ne duce pe lângă lacul Rinu, lac artificial, aflu în cele din urmă de la colegii mei că este folosit pentru alimentarea tunurilor de pe pârtia mai sus menţionată. Uşor, uşor soarele coboară şi nu ne mai rămâne decât lumina de crepuscul în timpul în care ajungem în pădure. Pietrele care se ascund sub frunze ne fac să alunecăm pe alocuri mai mult decât la urcarea de dimineaţă. În cele din urmă la lăsarea nopţii ajungem la drumul forestier, îl parcurgem până dăm de autostradă şi ne minunăm de frigul ce s-a lăsat, parcă mai aprig  decât cel de dimineaţă.  La maşini hotărâm să mâncăm ceva în Predeal, de această dată este un loc în care ne putem încălzi fără voia soarelui şi în care putem comanda tot ce ne pofteşte inima.  Care mai de care cu ciorbiţe si papanaşi, murăturile lui Shogo, ceai şi tochitură. Singurul lucru mai ciudăţel la acest local a fost faptul că avea la intrare o blană de urs întinsă pe perete cu capul în jos, iar lângă era specificat că acesta este adevărat. Terminăm într-o oră şi ceva de mâncat, ne grăbim să plecăm spre casă pentru că deja se făcuse târziu. Ne luăm rămas bun de la ceilalţi în faţa localului şi pornim la drum. Drumul a fost destul de liber la întoarcere,însă toţi eram obosiţi şi cu mai puţin chef de vorbă. Pe scurt o tură foarte plăcută  într-o zi minunată  de noiembrie.