Muntii Macinului
Data: 27-29 aprilie 2013
Traseu
Ziua 1: Bucuresti – Manastirea Izvorul Tamaduirii (Fantana cu leac) – Culmea Pricopanului – Greci – Vf. Tutuiatu
Ziua 2: Vf. Tutuiatu – Greci – Cheile Chediului – Cetatea Enisala – Navodari
Ziua 3: Navodari – Pestera Sf. Ioan Cassian – Cheile Dobrogei – Bucuresti
Participanti: Hebuhu, Shogo, Ratatu, Soare, Nana, Mamaie, Luce, Hippie, Salahoru, Furnica, Ioi, Bitu. Invitati: Pong, Jokeru, Ghe, Cati, Ciocapic, Andra, Blonda, 13, Pizzaru, Harapu, Traian, Mirela.
Jurnal (de Andra)
Pentru că a fost o tură altfel, mi-a fost greu să aştern cuvintele în grabă. În primul rând, pentru că am ieşit cu un grup mare şi binevoitor, dar şi pentru că destinaţia finală nu mi-a fost clară. Şi poate că undeva, s-a acumulat oboseala şi a trebuit să scap de ea pentru a mă bucura de amintirea zilelor trecute.
Aşadar, călătoria noastră începe undeva sâmbătă dimineaţa, cu pornirea decalată pentru că … Irelevant motiv, ne grupăm în 5 maşini şi pornim pe A2 până la Tulcea. Drum drept, fără prea multe popasuri. În schimb, mult, mult soare şi zvonuri despre căpuşele ucigaşe din Măcin. Căci acolo ne-am petrecut prima parte a weekendului. Undeva în jurul prânzului ne oprim la marginea localităţii Smârdan, lângă o mănăstire. Cei care au văzut westernurile lui Eastwood vor înţelege repede cam cum stătea treaba cu peisajul. Pustiu şi praf, soare puternic, căpuşe niciunde. Aşa că după ce ne adunăm, mai greu, mai uşor, cu toţii, pornim pe banda albastră, pe Culmea Pricopanului. Mai un geocache colo, mai un tufiş dincolo, ajungem repede pe culme şi suntem întâmpinaţi de vântul nebun ce voia parcă să ne scuture de pe culme. Îi facem totuşi faţă şi personal nu mă pot opri din a admira ceea ce a mai rămas din vechii munţi hercinici. Cu toate că nu depăşesc 500 de metri nu sunt de bagatelizat. Peisajul sălbatic, chiar neprimitor mai ales când ajugeam în zone de pădure, felul în care munţii vegheau kilometrii întregi de câmpie, de parcă cineva ar fi presărat tone întregi de stâncă doar pe o anumită fâşie de pământ… toate acestea m-au făcut să mă simt ca o furnică care se luptă să adune cunoaştere despre ceva ce a fost acum multe milioane de ani.
Ne oprim şi facem poze pe fiecare piatră, mai mică, mai mare, ne exersăm talentele de căţărători, vedem iepuri speriaţi de prezenţa noastră, şopârle, broaşte ţestoase şi un grup mare de turişti. Îl ocolim repede şi urmăm formele unduitoare ale naturii. Când pe sus, când pe jos, ajungem la vârful Fântâna de Leac, încercăm stabilitatea crucii şi ne relaxăm cu nişte biscuiţi de ciocolată. În stilul acesta bifăm vârfurile X Y Z..
Dar timpul nu e niciodată suficient, aşa că o cotim la dreapta şi coborâm de pe creastă în pustiul câmpiei de unde avem de mers în jur de 2 km pentru a ajunge înapoi la maşini. Încet, încet, ne regrupăm pentru a pleca în “trombă” spre satul Greci.
De acolo urcăm pe vârful Ţuţuiatu. Pentru unii mai uşor, pentru alţii mai greu, pădurea prin care trecem are ceva mistic în ea. Iar secretul nu şi-l relevă decât în momentul în care ajungem pe vârf, poate cel mai celtic vârf din câte am campat. Roci dispersate pe pretudindeni şi stejari pitici de un verde crud mă făceau să mă simt ca într-un scenariu de Tolkien. Mă tot uitam după hobbiţi, dar nici urmă de ei. Cum nu avem voie să facem focul, iar vântul nu ne dă pace, ne strângem cu toţii şi încercăm prin varii şi diverse metode să ne ţinem de cald. Mai o glumă, mai un marţipan, somnul vine greu. Dar sigur, căci a doua zi ne facem repede rucsacii şi o întindem la drum pe alte culmi, după care coborâm la maşini şi pornim spre Cheile Chediului.
Am îndrăznit să joc rol de observator de această dată, tentaţia de a sta la umbra unui stejar uriaş cu vedere spre culme a fost prea mare. De acolo, din când în când, auzeam câte un chiot, un vaiet şi nu eram siguri dacă furnicuţele de pe creastă întâmpină probleme în ascensiune. Asta în timp ce maşina lui Ionel era asaltată de muşte, iar Ratatu îşi exersa dicţia pe un text despre un alpinist egoist.
Iată că după câteva ceasuri grupul se întoarce la noi, veseli şi parcă mai arşi de soare, cu un mare chef de scăldare. Dar cum traseul este unul bine gândit, Hebuhu ne aduce aminte că avem de staţionat la cetatea Enisala, la care ajungem târziu seara, cât să vedem apusul. Cetatea, construită în stil genovez, e înălţată pe cel mai înalt promontoriu situat între lacurile Babadag şi Razim. De eşti student, intrarea te costă un leu. De eşti adult, de patru ori mai mult. Bifăm încă un cache, mai mult Luce decât Andra, şi pornim mai departe.
Mai departe devine ceva relativ atunci când ne dăm seama că nu putem campa aşa, oriunde, şi că cel mai bine o tăiem spre Năvodari. Uite aşa parcurgem ultimii 70 de kilometri, obosiţi, aproape neîncrezători că vom auzi valurile mării. Cu atât mai mult cu cât, dacă am fi fost filmaţi de sus, am fi părut ca nişte gâze dezorientate. Drumuri încălcite în partea asta de ţară sau pură impresie? Nu ştim decât că într-una dintre maşini, cea a lui Ciocapic, răsună Depeche Mode, iar asta face drumul să pară mai scurt. Mai o stea căzătoare, mai multe eoliene ce clipoceau în zare, acestea au fost doar câteva mici surprize ale călătoriei spre mare.
Nu mi-a fost clar exact unde am campat, dar ştiu că la ora 23.00, sâmbătă, apa era gheaţă. Iar vântul la fel de puternic.
Undeva, aici, pentru mine, destinaţia fusese atinsă. Pentru că puţinul timp petrecut pe plajă a doua zi şi agitaţia din Medgidia în căutarea unui loc în care ne puteam reface bateriile nu au mai contat. Străbătusem o bună bucată de Dobrogea şi pentru mine a fost de ajuns.
