Apusenii in poveste (de Ratatu)

Data: 18-25 august 2012

Participanti: Ratatu, Shogo, Soare, Hippie, Pong, Yoy, Cocaina, Mamaie. Invitati speciali: Nea Ionel, Tavi, Corina, Gainusa, Ciocapic, Andrei, Andra.

Aproape ca a trecut si luna august si odata cu ea cea mai recenta aventura a Clubului Alpin.

Povestea incepe de vineri dupa-amiaza, cand ne-am intalnit pe raza cartierului Obor – am modificat notiunea de punct de intalnire, in cerc de intalnire. Incet, incet am strans cercul si am fost gata de plecare.

In prima seara am dormit la manastirea de la Sambata de Sus, beneficiind de relatiile clubului cu oameni din interiorul sistemului, dupa un drum relativ scurt si lipsit de evenimente notabile. Ne-am impartit in doua camere de 12 paturi fiecare, Andrei cu fetele lui intr-o camera si restul in celalalta. Am aflat ulterior ca mirosul lacrimogen de sosete din camere nu era de la noi, nici macar de la fete, ci pur si simplu era pe inventarul camerelor. In cursul noptii au avut loc niste migratii, cauzate se pare de vibratiile puternice ale celor care nu si-au mai facut revizia la ORL de mult timp; migratii inspre camera fetelor lui Andrei care sforaiau mai putin.

A doua zi dupa un mic dejun la manastire si mici incidente cu servetelele de pe masa preotilor, am facut loc in masina si pentru al 15-lea om, cel din interiorul sistemului. A fost plasat in masina Ciocapic, mutare aparent nesemnificativa, dar care a marcat puternic karma si politica agitata din aceasta masina.

Urmeaza un drum lung pana in partea de Vest a tarii, cu oprire si vizita in Sibiu dupa preferinte – cei insetati de arta si istorie la Brukenthal, iar cei infometati la ciorba si MBS.
Ajungem noaptea in Glavoi, dupa aproximativ 15 km de drum forestier in urcare. Gasim destul de greu un loc si pentru corturile noastre, fiind noapte si destul de aglomerat. Tragem masinile langa corturi (sau nu 🙂 ), mergem in recunoastere prin zona, cautam si gasim locuri de aprovizionat cu alimente, locuri de mancat si bineinteles padurea in care cresc hartii igienice. Prima noapte de la cort trece repede si nu prea, mai ales pentru cei care nu gasesc inca formula ideala pentru confortul termic si fonic – ba un izopren peste saltea, ba doua fete mai calduroase plasate in stanga si in dreapta, un cort mai distantat fata de cei cu probleme nazale.

Toate bune si frumoase, a treia zi intram in primul traseu montan: circuitul Cetatile Ponorului. Aproximativ 6 ore, cu coborari prin pesteri, doline si peisaje frumoase. Poze multe, caderi de pietre, glume si gandul din ce in ce mai puternic la o masa la o pensiune din apropiere. Ajunsi aici, gasim o pensiune destul de dichisita cu mancare buna. Intrebam daca putem sa facem un dus, contra cost, ca sa stim daca putem intra in voie in cabina sau “Andrei style”, incognito. Pana la urma avem o semiaprobare de la proprietara, facem vreo 4 oameni dus, al 5-lea il infunda, apare proprietarul si se asaza langa noi intr-un hamac, insa tocmai in momentul cand noi consideram de cuviinta sa radem de tot felul de situatii imaginare (sau nu) cu femeia de serviciu care intra la dus peste numarul 5 si ba il striveste in cabina fara sa il vada, ba il someaza sa iasa afara pentru ca a inundat baia de jos. Una peste alta se pare ca proprietarul nu pare de acord cu noi facand dus acolo fara sa fim cazati, asa ca restul raman nespalati – lucru suparator pentru noi cei curati care trebuie sa ii avem prin preajma ( putiferi :D).

Norocul ne scoate in cale rulota-restaurant a lui Costy care ne cucereste cu ospitalitatea lui inca din primul moment. Suntem asaltati cu tot felul de bunatati din partea casei, un dus solar de 1000 de litri, toate introduse in dulcele grai ardelenesc (“binie, prunČ™ilor”). Din acel moment rulota lui Costy a ramas locul preferat in care am petrecut timpul si am lasat mare parte din economiile pentru aceasta vacanta, dar si rigorile impuse de nutritionist.

Urmeaza inca 3 zile de circuite: Cheile Galbene cu Focul Viu, avenul Bortig, Cetatile Radesei. Deja ne acomodasem cu Glavoiul, ne simteam ca acasa, iar la Costy era cartierul general. Dusul rece nu ne mai deranja, ba chiar formam coada cu bilet de ordine. Am simtit ca prindem radacini, insa spiritul de nomazi ne-a adus aminte ca suntem calatori si ca ne sade bine cu drumul-mai ales ca aveam in plan de bifat.

Asa ca miercuri ne strangem echipamentul si ne suim in masini pentru partea a doua din Apuseni, pe care o aveam pe foaie: Cheile Rametului.

Nu inainte de a ajunge la destinatie, decidem cu o seara inainte sa vizitam si Pestera Ursilor, insa renuntam la Groapa Ruginoasa. Majoritatea decide dupa ce discutam variantele si solutiile pe care le avem la indemana.

Drumul pana in satul Stremt nu este lipsit de peripetii. Apare momentul cheie pentru masina Andrei. Fetele descopera intr-o parcare o cutie cu 4 pisoi, iar dupa ce Hippie se ofera sa ii inece, apoi plange ca a vrut sa faca asta, Andrei se decide sa adopte animalele. Din acest moment viata din masina lor se schimba radical…apar responsabilitatile, pisicii trebuie hraniti din 3 in 3 ore, cu un cocktail special din lapte, miere si oua, dintr-o seringa. Rolul de pisica mama trebuie jucat pana la capat. Daca tata e numai unul, mamele au fost mai multe si orice face o pisica mama cu limba au facut fetele, cu…degetele. Da, da, pisoii trebuie masati intr-o anumita zona ca sa scoata ce au primit prin seringa inlocuitoare de tzatza de matza. Aventura pisoilor nevazatori a continuat, acestia urcand pe munte impreuna cu noi, trecand prin apa si innoptand la foc alaturi de noi.

Revenim la povestea noastra. Am ajuns tot noaptea la cabana Ramet. Am pus corturile, masinile langa, fetele au alaptat pisoii si ne-am culcat cu gandul la aventura de a doua zi.

Planul pentru ziua de joi era sa mergem in satul parasit Cheia, care era izolat de apa din chei si sa ne petrecem noaptea in scoala din sat, care din informatiile noastre fusese amenajata de un club montan intr-un refugiu. Am pornit pe traseu si dupa putin timp am ajuns la portiunea cheilor pe care le-am traversat fie pe lanturi, fie chiar prin apa, uneori pana la chiloti. Drumul a fost mai scurt decat ne-am asteptat si odata ajunsi in sat, am inceput sa il exploram. Scoala era inchisa, iar restul caselor parasite nu aratau prea placut in interior ca sa putem petrece noaptea in ele. Dupa ce am consulat buletinul meteo, am decis sa ramanem totusi peste noapte in sat, insa sub cerul liber, ocrotiti de un foc pentru care am strans lemne cateva ore bune. Am aflat ca nu suntem chiar singuri in satul ala, am gasit o casa in care locuia o batranica singura si cateva animale domestice care umblau libere pe pasuni. Seara a venit, focul am pornit si ne-am asezat incet incet din pozitia de discutie la foc in cea de dormit. Am format un fel de soare, cu focul in mijloc si noi asezati in jurul lui ca niste raze, cu picioarele la caldura. Cerul era senin, de vara la munte – va dati seama ce vedeam cand stateam intinsi pe spate.

Intotdeauna este bine ca NU toata lumea sa fie echipata corespunzator. Spre exemplu, am avut norocul ca Andrei sa aiba un sac de dormit foarte subtire si astfel se trezea din 40 in 40 de minute ca sa tina focul aprins, ca noi sa putem dormi fara probleme. Dimineata a venit si ea din nou, lasand in urma poate cea mai frumoasa noapte din povestea noastra.

Ne-am intors vineri la cabana Ramet si ne-am imbarcat direct catre Sarmizegetusa Regia, de langa Orastie. Dupa o masa cu pizza am plecat spre cetate, parcurgand vreo 20 de km de drum forestier. Aici am facut poze, cercuri, spirale si am mimat ca luam pietrele in brate in tot felul de pozitii (pentru ca nu aveam voie sa le atingem), ca sa luam cat mai multa energie. Am baut apa pura dintr-un izvor de langa vestigii – si o parte din noi si cainele de acolo, apoi doar cainele.

Noaptea ne-am cazat la o pensiune din Orastie, una din cele 3 se pare, cea cu cele mai multe reclame. Am luat 3 camere de cate 5 paturi, fiecare masina cu camera ei.
Am aflat ca in pensiunea aceasta nu se strica nimic. Totusi, a cazut un geam de termopan, cu tot cu rama, fix in locul unde era unul din paturi. Geamul a avut totusi grija sa cada atunci cand nu era nimeni in pat. Era clar ca geamul a cazut din vina noastra, se pare chiar din cauza unei fete care a avut ideea sa foloseasca manerul ca sa deschida geamul. Pana la urma a aparut omul care nu exista, cel care se ocupa de treburile tehnice din pensiune si a asezat geamul la loc pe care l-a blocat cu manerul, mirandu-se inca o data de fetele care incearca sa deschida geamul, ba chiar de la maner.

Ultima seara a fost de voie, cu plimbare prin oras sau la magazin, dus si somn linistit in prezenta celor care nu aveau somn inca.

Sambata am ales sa fie ziua de intoarcere. Terminasem obiectivele propuse. Singurul ramas era Transalpina, drum pe care ne-am si intors. Celebra sosea nu este inca terminata 100%, sunt portiuni fara asflat, mici ce-i drept, dar suparator de dese. In portiunea cea mai inalta nu exista inca bare de protectie, iar in ziua in care ne-am intors (sambata) era destul de aglomerata din cauza soferilor care in lipsa locurilor de parcare amenajate, parcau pe soseaua ingusta si foarte in panta. Am trecut prin Ranca pe care am gasit-o de asemenea aglomerata, apoi am facut ultima pauza de masa in Horezu.

In Bucuresti am ajuns aproape de miezul noptii, cu gandul la cele 9 zile din spate si cu sufletul apasat ca aventura noastra s-a incheiat, astfel ca povestea aceasta se opreste aici, insa colectia continua.